In urma cu multe luni ma trezesc in sala de reanimare a spitalului din Viborg si doctorul imi spune ca operatia a decurs bine dar ca exista totusi 25 % sanse sa nu mai pot juca handbal niciodata. O propozitie pe care am incercat din rasputeri s-o uit dar care m-a bantuit aporape zilnic si cu atat mai mult din februarie incoace cand, implinind 4 luni de la operatie si, dupa spusele aceluiasi doctor, daca lucrurile ar fi mers perfect, ar fi trebuit sa reincep alergarea, ori piciorul meu nu dadea niciun semn ca ar fi bine.
Nu mi-e rusine sa recunosc ca am fost foarte aproape sa renunt. La fel cum nu imi e rusine sa recunosc ca ce m-a facut, in parte, sa continui, a fost visul participarii la Jocurile Olimpice de la Beijing. Zi de zi, gandul ca merg la recuperare nestiind incotro ma indrept de fapt, daca ma ajuta cu ceva sau toate eforturile mele sunt in van, a fost urmat imediat de gandul ca TREBUIE sa fiu acolo, la Beijing. M-a ajutat enorm si am continuat…Asta pana cand, in sfarsit, genunchiul meu a obosit sa-mi scoata peri albi si a inceput sa dea semne de vindecare.
Din clipa in care am reluat antrenamentele in sala, alaturi de restul echipei, am renuntat sa mai visez la Olimpiada. Mi-am propus doar sa o iau pas cu pas, sa incep sa reconstruiesc tot ce am pierdut intre timp si sa ma bucur de fiecare moment pe care-l petrec pe teren, la antrenamente, ori la alergari grele pentru conditie fizica.
Apoi am aflat ca fac parte din lotul brut pentru Beijing. M-a bucurat enorm vestea si recunosc, m-a motivat in pregatire mai mult decat m-am asteptat. Am amanat un raspuns pana in ultima clipa sperand ca genunchiul imi va da cel mai bun raspuns. L-as mania pe Dumnezeu daca nu as spune ca genunchiul se prezinta mult mai bine decat am sperat si ca am zile in care nu-mi amintesc ca am fost operata de 3 ori si ca am lipsit aproape 2 ani de pe teren, ceea ce mi se pare minunat. Uneori ma intorc acasa rupta de oboseala, abia ma mai misc si nu ma ridic din pat decat atunci cand sunt obligata. Dar ce conteaza?! Important e ca sunt vesela si motivata.
Cu toate astea insa am hotarat, dupa momente lungi de gandire ca voi spune NU Jocurilor Olimpice. Nu mi-am pus nici macar o secunda problema ca nu voi putea ajunge in forma sportiva pana in 8 august. Ma cunosc foarte bine si stiu ca daca genunchiul ma lasa, voi reusi in tot ce-mi voi propune. Insa o participare la Olimpiada ar insemna sa sar peste o etapa in tot ceea ce inseamna recladirea mea ca jucatoare, deci un risc enorm de mare pentru genunchi. Mai mult, ar fi un risc si pentru nationala, in conditiile in care numai 14 jucatoare au dreptul participarii la competitie, dintre care numai pe extreme, Ardean si Maier vin dupa perioade de recuperare sau operatii. Sa privez nationala de o jucatoare sanatoasa, care se antreneaza zi de zi, doar ca sa-mi implinesc un vis, mi se pare cel mai egoist gest posibil in situatia actuala. Daca n-as fi trecut prin macar jumatate din ultima perioada, lucrurile ar fi stat altfel.
Nu stiu daca e cea mai buna decizie pe care am luat-o, dar in mod cert e cea mai sigura. Sunt convinsa ca e o decizie pe care unii nu o vor intelege, dar trag speranta ca un minim de efort din partea fiecaruia ar face ca ea sa fie acceptata.
Pana acum 2 ani, ma consideram o persoana foarte norocoasa. N-am avut parte de accidentari care sa ma scoata din circuit, am indraznit sa-mi stabilesc obiective dintre cele mai inalte si pe cele mai multe dintre ele le-am indeplinit. O secunda de ghinion si totul s-a schimbat. Am fost nevoita sa-mi refac lista de prioritati si pe cea a obiectivelor. Nu incetez insa sa visez frumos si sa-mi impun limite dintre cele mai inalte. In orice caz, daca vara o sa treaca cu bine, si nu are cum sa nu fie asa, o sa fiu cea mai fericita persoana, chiar si fara sa-mi indeplinesc un vis de o viata, o medalie la Olimpiada.
