…Pe cat de obositoare, pe atat de plictisitoare… Spun plictisitoare pentru ca, desi m-am antrenat mai mult decat ar face-o un om sanatos in perioada asta, n-a avut farmec pentru simplul fapt ca nu m-am atins de minge decat atunci cand fizioterapeutul era cu spatele si se ocupa de alte accidentate:)… Mai am 5 zile si reintru alaturi de celelalte la antrenamente. Piciorul se prezinta bine, nu mai am dureri de cateva zile, dar adevaratul test al genunchiului cred ca o sa vina cand voi intra 100% in program (si asta nu se va intampla mai devreme de 2 saptamani, motiv pentru care voi si pierde debutul campionatului- meciul contra Aarhusului si probabil si contra lui Randers).
Toata lumea imi spune sa am rabdare- de la antrenor, la fizioterapeut si presedinte de club, ca urmeaza un sezon lung si greu, cu aproximativ 50 de meciuri. In general nu sunt un om rabdator (deh!sunt olteanca!), cu atat mai mult acum cand am deja 5 luni si ceva de inactivitate. Fizioterapeutul meu imi spune mereu ca sunt “pain in the ass” : mereu intreb de minge, mereu ma supar cand nu ma lasa sa fac mai mult decat e in program, mereu cer cate ceva ce n-am voie acum. Sunt un copil rasfatat! 
Stau de atata vreme incat am ajuns la concluzia ca frustrarea si stresul datorate ratarilor repetate, sau meciurilor pierdute, sunt de n ori mai bune decat frustrarile si stresul prin care trec de ceva perioada: dupa o lunga perioada de recuperare dupa operatii a urmat o perioada de o saptamana in care am fost efectiv fericita ca ma pot antrena, pentru ca dupa sa fiu nevoita sa intrerup din nou handbalul din cauza durerilor. Agonie si extaz, si iar agonie… The show must go on, anyway.
0 raspunsuri la “A mai trecut o saptamana”